Haremul – închisoarea femeilor favorite

I

Chiar dacă este cel mai adesea asociat societăţilor medievale arabe, care i-au dat de altfel şi denumirea (,,harim”, în limba arabă înseamnă ,,locul interzis”), haremul reprezintă un fenomen social larg  răspândit în Asia, mărturii despre existenţa unor asemenea palate ale plăcerilor provenind din China şi India antică. În India, ele se numeau purdah sau zenana, în vechea Persie, andarun. Se spune că regele hindus Tamba din Banaras (secolul VI î.Chr.) ar fi avut un harem cu 16.000 de femei – o cifră desigur exagerată, dar care ne dă o idee despre importanţa acordată acestei instituţii. Peste această armată de femei era stăpână favorita regelui, frumoasa Sussondi, care îl cucerise pe acesta, spune legenda, prin talentul ei la aruncatul zarurilor… Regii perşi aveau şi ei haremuri cu sute de fete şi devenise o tradiţie ca, după o expediţie de pradă, satrapii să trimită suveranilor cele mai frumoase femei capturate.

Săracii eunuci bogaţi…

Desigur, cele mai cunoscute haremuri au aparţinut sultanilor turci, iar această instituţie, care de multe ori a dictat politica unui întreg imperiu, nu va dispărea decât în 1909, odată cu abdicarea ultimului sultan, Abdul al-Hamid al II-lea. La ora actuală, oricât ar părea de curios, există încă haremuri în unele ţări arabe, dat fiind faptul că religia islamică permite bărbaţilor să aibă mai multe femei, funcţie de avere. Vă imaginaţi, aşadar, de ce ,,colecţii” pot dispune bogaţii şeici petrolişti ai Arabiei…

Haremul sultanilor turci adăpostea sute de femei, dintre care multe nici nu ajungeau vreodată să treacă prin patul stăpânului, mucezind până la bătrâneţe dincolo de zidurile intangibile ale palatului imperial. Toate erau sub supravegherea strictă a mamei sultanului, care alegea ea însăşi favoritele pentru fiul său, dintre cele mai frumoase şi mai distinse tinere din harem, şi a eunucilor.

Aceştia erau bărbaţi care deveniseră impotenţi prin mutilarea sau îndepărtarea totală a organelor genitale externe. De obicei, lor li se tăiau, încă din copilărie, testiculele, dar iniţial, în antichitate, soluţia adoptată era mult mai radicală: copiilor de sex masculin destinaţi să devină eunuci nu li se mai dădea voie să bea apă trei zile, apoi li se retezau, cu un brici ascuţit, toate organele sexuale, legate cu o sfoară. Pentru a nu se infecta, rana era arsă cu fierul roşu şi deasupra se presăra cenuşă. Timp de alte câteva zile, li se umezeau doar buzele cu apă, apoi, când rana de sub pântece prindea coajă, li se administrau mari cantităţi de apă. În cele din urmă, lichidul venit pe tractul urinar reuşea să ,,spargă” coaja, într-un loc, şi de atunci înainte, bieţii oameni urinau doar pe acolo… Puţinii care rezistau acestui tratament – mortalitatea era de aproape 90% – intrau în slujba suveranilor.

Ultimul eunuc al ultimului împărat

Deşi sunt asociaţi haremurilor orientale, eunucii au cunoscut gloria mai întâi în societatea romană şi cea bizantină (termenul eunouchos este de origine greacă şi înseamnă ,,păzitorii camerei de culcare”). Într-adevăr, în Roma imperială, eunucii aveau ca sarcină paza împăratului şi a soţiei acestuia, precum şi educaţia tinerelor lor odrasle. Şi în China, unde eunucii au o tradiţie milenară, ei erau însărcinaţi cu supravegherea femeilor din casa imperială. Interesant e faptul că mulţi eunuci proveneau din familii nobile, care vedeau în castrarea fiilor lor o cale de a-şi sluji împăratul. Privaţi de plăcerile sexuale, eunucii agoniseau averi uriaşe şi deseori deveneau mai puternici decât stăpânii lor.

În secolul XVII, bunăoară, eunucul Wei Zhongxian a condus efectiv China, închizându-l pe împărat în harem! Un alt eunuc, Zheng He, a devenit amiral, descoperind se pare America înaintea lui Columb. Sun Yaoting, ultimul eunuc chinez, a murit în 1996, la venerabila etate de 94 de ani, după ce-l slujise cu credinţă pe ultimul împărat, Pu Yi…

Organizare şi diversificare

Revenind la harem, să spunem că, în afara soţiilor şi concubinelor suveranilor, ori a eunucilor, el mai găzduia şi fiii naturali ai sultanului, ce nu împliniseră încă vârsta maturităţii. De altfel, acesta era şi scopul haremului: să ofere cât mai mulţi potenţiali urmaşi la tron, într-o perioadă când nivelul mortalităţii infantile era foarte crescut. Organizarea era exemplară şi regulile respectate cu stricteţe. Împăraţii chinezi dispuneau de o soţie principală – care purta titlul oficial de împărăteasă, trei prime-concubine, nouă soţii de rang secund, 27 concubine de rangul trei şi 81 de ranguri mai mici, în total 121 de femei aflate permanent la dispoziţia lor.

Sultanii turci aveau, de obicei, 300 de femei, iar gradele erau în ordine inversă decât la chinezi: cele de rangul unul erau doar slujnice, cele de rangul doi se culcau o singură dată cu stăpânul, cele de rangul trei treceau frecvent prin patul acestuia şi în sfârşit, cele de rangul patru erau considerate ,,favorite”, ele dăruindu-i sultanului copii. Desigur, dintre acestea cea mai apreciată era cea care îi oferea sultanului primul născut de stirpe bărbătească. Dacă micuţul devenea cândva, la rândul său, sultan, mama lui era numită sultană ,,valide”, primind puteri discreţionare asupra întregului harem.

Odaliscele au inventat jocul de cărţi

Spre deosebire de femeile din haremurile turceşti, care puteau fi şi sclave sau prizionere de război, împăraţii chinezi nu acceptau decât fete de rang înalt, provenite din rândurile aristocraţiei şi beneficiind de o educaţie fără cusur. Femeile sultanilor primeau această educaţie abia în harem, ele având dascăli eunuci care le învăţau să scrie, să citească, să cânte la instrumente muzicale, şi fiind iniţiate în arta plăcerilor de către concubinele mai experimentate, în aşa fel încâr să ştie cum să trezească simţurile sultanului. Ca o anecdotă, să adăugăm că tot femelile din harem au fost cele care au inventat jocul de cărţi, probabil din plictiseală…

Femeile care îi dăruiau fii sultanului aveau un statut social foarte ridicat. Ele primeau propriile apartamente, erau înconjurate de armate întregi de servitoare şi eunuci şi adunau averi fabuloase. La turci, ca şi la chinezi, sultanul îşi alegea partenerele nu văzându-le direct, ci admirând tablourile acestora, pictate de artiştii de la curte. Abia după ce parcurgea o întreagă asemenea ,,expoziţie”, sultanul era în măsură să decidă dacă o femeie merită sau nu să fie aleasă…

Recorduri incredibile

Printre cele mai numeroase hareme atestate ca atare, un loc fruntaş îl ocupă cel al şeicului arab Ghiyas-ud-Din Khilji, care a domnit în secolul XV. Până la vârsta de 50 de ani, când a preluat tronul, la moartea tatălui său, acesta se dedicase exclusiv pasiunilor sale: vânătoarea şi strângerea cât mai multor femei în harem. Dacă auzea despre existenţa vreunei femei frumoase, Ghiyas nu se lăsa până nu o cucerea, ori cu bani, ori cu forţa armelor, declanşând adevărate războaie din această cauză. Regele Mongkut al Siamului (1804-1868) se putea lăuda şi el cu 9000 de soţii şi concubine, care locuiau într-un oraş special construit pentru ele, Nang Harm (Oraşul femeilor cu văl). Înconjurată de ziduri puternice, aşezarea nu găzduia decât femei şi eunuci, orice bărbat în putere care îndrăznea să pătrundă acolo fiind ucis. Nu-i de mirare că, având o asemenea ,,bază de reproducţie”, suveranul siamez a lăsat în urmă 66 de copii… Un alt campion în domeniu a fost hanul mongol Kublai (1215-1294), ce dispunea de 7000 de concubine, care erau înlocuite la fiecare doi ani de alte fete, tinere şi proaspete.

Haremul – închisoarea femeilor favorite

II

Atunci când auzim cuvântul harem, imaginaţia ne poartă imediat către tărâmuri exotice, către palate fabuloase, desprinse parcă din ,,o mie şi una de nopţi”, către frumoase diafane, cu trupuri învăluite în văluri străvezii şi cu chipurile ascunse privirii muritorilor de rând, lăsând să se vadă doar ochii migdalaţi… Adevărul este însă mai puţin romantic decât această imagine languroasă, întrucât de-a lungul vremii haremurile au reprezentat locuri unde s-au ţesut cele mai mârşave intrigi şi s-au comis cele mai groaznice crime. O istorie a acestor stabilimente fascinante şi în egală măsură terifiante ne-am propus să vă înfăţişăm în rândurile ce urmează…

Suveranul se culca în fiecare noapte cu o fecioară

Marele cuceritor mogul Akbar (1542-1605) a dobândit, de-a lungul domniei sale asupra Indiei, mii de soţii şi concubine. Luminatul suveran nu era deloc pretenţios în ceea ce priveşte vârsta lor sau aspectul fizic, întrucât singurul lucru după care se ghida era importanţa politică a acestor ,,achiziţii”. Aşa se face că în haremul său convieţuiau fetişcane abia ieşite din copilărie, cu femei aproape bătrâne, dar care se înrudeau cu stăpânitorii regatelor învecinate, asigurându-i astfel abilului rege aliaţi puternici. Mai mult decât atât, Akbar şi-a format chiar o gardă personală de ,,amazoane” din Rusia şi Absinia, care-l apărau cu îndârjire de orice tentativă de asasinat – şi acestea nu au lipsit.

Deşi se declara un musulman fanatic, Akbar nu avea nici un fel de reţinere în a încălca regulile impuse de Coran, întreţinând peste 300 de neveste ,,cu acte în regulă” cum am spune noi. Un supus al lui Akbar, nobilul Ismail Quli Khan, întreţinea, la rândul său, un harem de 1200 de femei. El era atât de gelos, încât, neîncrezător în eunuci, poruncea ca ferestrele palatului unde locuiau frumoasele sale concubine să fie sigilate, peste zi. Grija exagerată pentru femeile lui i-au atras însă ura acestora, iar Quli Khan a pierit otrăvit.

Şi regele Marocului, Mulai Ismail (1646-1727), manifesta o apetenţă deosebită pentru sexul slab, adăpostind în palatul său aproape 4000 de tinere fete. Istoricul britanic Ockley scrie, citând surse apropiate suveranului african, că acesta ,,se culca în fiecare noapte cu câte o fecioară”. Haremul său era probabil cel mai cosmopolit din câte se cunosc, căci se regăseau fete din Spania, Italia, Georgia, Arabia, Anglia, Franţa, Rusia şi multe alte ţări. Pentru a nu veni în contradicţie cu perceptele musulmane, fetele erau convertite – la nevoie, prin tortură – la Islam.

Pe ,,scaunul plăcerilor”

Tot un conducător cu vădite deviaţii de comportament şi cu un apetit sexual instabil a fost şi împăratul chinez Yang Ti, din dinastia Sui (569-618), posesor al unui harem de 3000 de femei. Printre metodele sale de a face amor se număra şi aşa-numitul ,,scaun al plăcerilor”, invenţie a meşteşugarilor de la curtea sa. Îndată ce o femeie se aşeza pe scaunul respectiv, se trezea imobilizată de nişte cătuşe metalice, ce ieşeau din el, picioarele îi erau îndepărtate iar un mecanism îi împingea trupul în faţă, expunându-l astfel poftelor împăratului. Când călătorea, acesta avea permanent la dispoziţie zece fetişcane goale, plimbate în trăsuri deschise, înaintea sa, gata oricând să-l satisfacă.

Şahul persan Firuz, ce a domnit între 1351 şi 1388, şi-a neglijat total atribuţiile de conducător, lăsând guvernarea ţării în seama vizirilor săi şi dedicându-se ,,colecţionării” de femei. Negustorii lui străbăteau lumea în lung şi-n lat, selectând cele mai frumoase femei şi trimiţându-le stăpânului, care nu se uita la bani… Trecând la islamism, el a consultat învăţaţii musulmani şi, când a aflat că religia îi permite să se însoare cu 300 de femei, a făcut nunta cu toate 300 într-o singură zi. În ciuda exceselor sale sexuale, şahul a trăit până la 80 de ani, având o sănătate de fier şi o vedere excelentă, dovadă certă că lipsa activităţii sexuale duce la orbire…

Misteriosul palat Topkapi

Revenind la sultanii turci, cei mai faimoşi posesori de haremuri din lume, să spunem că iniţial, până la stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Constantinopole-Istambul, femeile nu aveau un palat special destinat, ci trăiau în apartamentele sultanului ori îl însoţeau pe sultan în expediţiile sale războinice, alături de o numeroasă suită. Abia după căderea Bizanţului, Mehmed al II-lea va ridica palatul Topkapi, reşedinţa suveranilor turci pentru următoarele patru secole. În limba turcă, Topkapi înseamnă ,,poarta cu tunuri”, trimitere la faptul că palatul era puternic fortificat, fiind înălţat pe o colină, între Bosfor, Cornul de Aur şi ţărmul Mării Marmara.

Nu trebuie să ne imaginăm însă că Topkapi era un palat destinat exclusiv haremului. Iniţial, el adăpostea întreaga curte otomană, aproape patru mii de sclavi, funcţionari şi militari, dedicaţi trup şi suflet slujirii sultanului. Dacă în aripa palatului numită ,,selamlik”, bărbaţii aveau acces, căci sultanul îşi primea oaspeţii şi se sfătuia cu miniştrii săi, în harem nimeni, în afara eunucilor albi sau de culoare, nu puteau pătrunde. Cele mai apreciate odalisce proveneau din Caucaz şi erau faimoasele sclave circaziene. Dar nici europencele nu erau de lepădat.

Roxelana – o odaliscă, ajunge stăpâna Imperiului

De altfel, mama lui Mehmed Fatih a fost o sclavă provenită de pe coasta Adriaticii, Dobra, o fiică a doamnei Chiajna (apriga văduvă a lui Mircea Ciobanu) a fost dăruită sultanului Murad al III-lea, iar Roxelana, soţia lui Soliman Magnificul, era rusoaică. Această femeie aprigă a condus practic Imperiul Otoman în perioada lui de apogeu; după ce l-a convins pe Soliman să-l numească pe Ibrahim-Paşa, favoritul ei, mare vizir, aceeaşi Roxelana, văzând că demnitarul nu-i mai ascultă ordinele, a ţesut intrigi, determinându-l pe şovăielnicul Soliman să ordone executarea lui. Când noul vizir, Lufti-Paşa, l-a avertizat pe sultan că niciodată în istoria Imperiului nu se pomenise ca femeile din harem să dicteze decizii politice, s-a trezit şi el înlăturat.

Roxelana a manevrat în aşa fel încât fiul ei preferat, Mehmed, să fie numit succesor al sultanului, în locul lui Mustafa, cel mai vârstnic fiu al lui Soliman, un tânăr sârguincios şi talentat, căruia toţi îi prevesteau o domnie glorioasă. Intrigile Roxelanei l-au făcut însă pe Soliman să-şi piardă capul şi să poruncească decapitarea lui Mustafa… Dar curănd, şi Mehmed, beizadeaua aleasă, a murit şi în locul său va domni un alt fiu al rusoaicei, Selim, poreclit, din pricina viciului său, ,,cel beţiv”. El şi-a dedicat viaţa plăcerilor, întreţinând un numeros harem şi schimbându-şi deciziile, ca şi Soliman, în funcţie de influenţa favoritelor sale.

Unul dintre sultanii cei mai ahtiaţi după plăceri carnale a fost Murad al II-lea (1546-1595), care a preferat să-şi petreacă viaţa izolat între zidurile haremului, în vreme ce imperiul clădit de Baiazid, Mehmed Fatih şi Soliman se risipea… Plăcerea cea mai mare a acestui sultan era să privească zbenguiala odaliscelor, pe când acestea se îmbăiau, goale, înaintea lui. Se pare că acest act de voyeurism avea un efect deosebit de excitant, de vreme ce sultanul a lăsat în urmă nu mai puţin de 103 odrasle, care s-au măcelărit apoi între ele, slăbind considerabil forţa otomanilor. De altfel, timp de aproape şapte decenii, până în 1656, Imperiul va fi guvernat nu de sultani, ci de concubinele lor, această perioadă rămânând în istorie sub denumirea de ,,sultanatul femeilor”.

Cum arătau însă frumoasele de ai căror nuri se bucurau sultanii? Erau frumoase, trebuie să o spunem, după standardele musulmane, căci ambasadorii străini care aveau ocazia rarisimă de a le vedea le considerau ,,munţii de grăsime”, din simplul motiv că pentru musulmani frumuseţea era dată şi de numărul kilogramelor. Ca urmare, femeile din harem nu doar că erau epilate, parfumate şi date cu henna, un fel de praf de cărbune, cu care li se pictau pleoapele şi părţile intime, dar şi supuse  unui regim barbar de îngrăşare, fiind îndopate cu carne grasă şi dulciuri!