Satul dintre neguri XXVI

continuare

Niciun om cu scaun la cap nu-și dorește un război, iar cei doi părinți cu atât mai puțin, chiar dacă era vorba de o cauză dreaptă. Nu se puteau implica în problema oamenilor de acolo, pe care nici nu-i cunoscuseră până atunci. E drept că i-au primit cu inima deschisă, le-au dat de mâncare și îi vor lăsa să se odihnească sub acoperișul lor, dar vor plăti dimineață, văzându-și de drumul care le e hărăzit. Îi așteaptă copiii, un bătrân singur și, în primul rând, o păsărică generoasă de care nu se puteau despărți. Mâine, pe la amiază, Vasile îi va explica tizului său mai în vârstă că sunt așteptați de ghidul înaripat pentru a-i duce la destinația mult dorită.

După ce au fost plănuite toate acțiunile din viitorul apropiat și fiecare și-a primit sarcinile, oamenii s-au împrăștiat pe la casele lor, iar moș Vasile le-a oferit patul lui oaspeților, insistând până au acceptat. Noaptea a fost prea scurtă, iar la primii zori au fost sculați de Inimă Vitează.

– Haideți cu mine până în grajd, să vedeți un cal cum nu a mai fost niciodată pe acest pământ, le-a zis el plin de entuziasm.

Nici n-au apucat să se răcorească pe față cu apă din fântână, că tânărul mai că i-a tras după el. Construcția veche din lemn masiv și îmbătrânit sugera că a fost cândva un adăpost primitor și încăpător pentru cai, dar acum ar fi avut nevoie de scânduri noi și alte dotări costisitoare. În grajdul acela erau găzduiți și caii lor, având câte un braț de fân în față, însă flăcăul i-a dus într-un colț întunecat. Acolo zăcea un cal slab, doar piele și os, deși nu ducea lipsă nici el de hrana obișnuită.

– Acesta a fost calul tatălui meu, ucis în luptă de oamenii împăratului. Îmi amintesc că m-a purtat și pe mine, pe când eram copil, de parcă zburam pe spinarea lui. Acum e prea bătrân, dar mai nădăjduiesc să-și amintească de acele vremuri.

La auzul acestor cuvinte, calul necheză din rărunchi și vorbi ca un om:

– Stăpâne, bătrânețea e o stare înșelătoare în cazul meu. Du-mă pe câmpul cu trifoi magic și în câteva zile voi arăta iarăși ca în tinerețe.

Mare îi fu bucuria băiatului când auzi o asemenea promisiune din partea prietenului său, iar mângâierile și îmbărbătările nu-i mai conteneau.

– Trebuie să-l înfruntăm pe Împăratul cel Calic și numai tu știi de unde putem aduna o oaste atât de mare. Acești doi viteji s-au oferit să ne ajute, deși sunt străini de necazurile noastre.

– Deja mă simt mai bine să aud asemenea vești, iar noii tăi prieteni ne vor fi de ajutor pe drumul cel lung, a mai zis Floricel. De aceea ar fi bine dacă și caii lor vor paște cu mine pe aceeași pajiște. Văd că sunt de rasă domnească, iar trifoiul acela cu cinci foi le va da puteri nemaivăzute. Lasă-i în grija mea, iar tu instruiește-i pe stăpânii lor în mânuirea armelor.

Inimă Vitează a făcut întocmai, îndemnându-i pe Vasile și Sanda să încalece pentru a duce caii pe câmpia binecuvântată. Acolo trebuiau să-i lase o vreme, până se vor întoarce în deplinătatea puterilor. Amiaza i-a prins pe drum, cei doi soți privind zadarnic după micul lor ghid, care parcă se ascunsese de ei. Cu aceste gânduri nelămurite au mâncat ceva în fugă, după care l-au ajutat pe flăcău să dezgroape armele vechi lăsate de tatăl său. Fierarul la care le-au dus s-a mirat de calitatea metalului, asigurându-l că-i va meșteșugi un paloș și un buzdugan cum nu mai există. Apoi a urmat partea cea mai grea: pregătirea noilor veniți pentru luptă. Atunci a intervenit Vasile, cu o voce timidă, însă cu cuvinte hotărâte:

– Am vrea să vă ajutăm cu toate puterile noastre, dar timpul nostru este măsurat. Curând, trebuie să apară o pasăre micuță care ne va duce către copiii noștri rătăciți și foarte îngrijorați. Atunci ne vom lua caii și va trebui să mergem mai departe, cu tot regretul. Firește că vom plăti găzduirea și vă vom rămâne veșnic recunoscători.

Tânărul îi privi cu un zâmbet pe sub mustăcioara fină, iar replica lui îi surprinse pe amândoi:

– Acolo unde armele se ascut, nici păsările nu mai zboară ca înainte și nici florile nu înfloresc ca de obicei. Știu mai multe despre voi și sunt sigur că ați fost trimiși să ne sprijiniți. Puneți-vă inima în ceea ce trebuie să faceți și totul va ieși bine. Să începem cu arta luptei, în care vreau să vă fac mai pricepuți, așa cum am fost și eu învățat.

Proaspeții învățăcei au înghițit în sec, gândindu-se că Inimă Vitează avea nu numai îndemânare, ci și o minte de înțelept. Văzând că n-au încotro, s-au lăsat pe mâna lui, însușindu-și lecții de atac și apărare cu paloșul, buzduganul, sulița și arcul, ca niște elevi silitori. Începutul a fost greu, ca întotdeauna, însă primeau de fiecare dată încurajări și progresau văzând cu ochii.

După trei zile de pregătiri istovitoare, caii s-au întors singuri, cu o vitalitate debordantă și dornici să-și demonstreze calitățile. De asemenea, armele flăcăului erau gata să taie până și fierul, să străpungă oțelul și să zdrobească orice armură. Moș Vasile i-a pregătit pe soli de drum, cu merinde în straiță și sfaturi pentru capcanele care ar putea să se ivească.

– Aveți grijă la omul cu părul cărunt și desaga pe partea stângă, care va încerca să vă momească, spunând că el este Întâiul Născut al Lumii, i-a povățuit el.

A fost rândul lui Floricel să-și îndemne stăpânul:

– Urcă pe spinarea mea și ține-te bine, căci vom călători pe Drumul Curcubeului, lăsând Pământul departe în urma noastră.

Spre mirarea Sandei, chiar și calul ei glăsui pentru prima dată:

– Bravii mei stăpâni, faceți și voi cum zice armăsarul voinicului. Urcați în șa și aveți încredere în calitățile pe care le-am dobândit în ultimele zile. O să-l urmăm îndeaproape pe Floricel, care cunoaște drumul și locul unde trebuie să ajungem.

Uimiți încă o dată de minunile de care au parte, cei doi soți au urcat pe cai, cu inima cât un purice și cu un ”Doamne-ajută” zis în gând. Zborul a început lin, însă viteza și înălțimea creștea tot mai rapid, ducându-i spre înălțimi în care nu credeau că ar fi putut rezista. Pământul a devenit mic de tot, iar un curcubeu cum nu mai văzuseră vreodată le-a ieșit în cale. Caii s-au așternut la galop pe acest brâu al cerului, stârnind sub copitele lor un praf de stele mirific și scăldându-i într-o căldură benefică. A fost cea mai frumoasă călătorie de care au avut parte, iar la capătul ei au ajuns într-o țară minunată, cum numai în vise și-o puteau închipui. Acolo l-au întâlnit și pe vicleanul cu părul alb, însă l-au evitat de trei ori. A patra oară acesta s-a preschimbat în Toma cel Negru, iar Inimă Vitează s-a luptat cu el până l-a scurtat cu un cap.

Doar acum le-a devenit drumul liber, iar Floricel a ascultat îndemnul stăpânului și l-a dus pe un deal împodobit ca un paradis. Acolo îi aștepta Întâiul Născut al Lumii, cel adevărat, care i-a primit cu inima deschisă și le-a ascultat păsul. A urmat o întâlnire cu sfetnicii din acel ținut, printre care Inimă Vitează și-a recunoscut tatăl, iar Vasile pe mama lui. Aceasta și-a îmbrățișat cu mult dor fiul iubit și nora îndrăgită, care i-au oferit scrisoarea tatălui ei, în rândurile căreia își cerea iertare și o ierta la rândul lui. Apoi i-au povestit cum îl caută pe Bunic și pe copii în satul dintre neguri, iar Maria a lăcrimat din nou de bucurie, pentru că în acea lume nu existau altfel de lacrimi, ci doar zâmbete luminoase pe toate chipurile. Timpul petrecut împreună a fost neprețuit și ar mai fi rămas cu mare drag, însă s-a anunțat hotărârea sfetnicilor: vor primi o armată numeroasă cu care să-l înlăture de la domnie pe împăratul care le făcea viața amară supușilor harnici.

Cu greu s-au despărțit pământenii de cei cunoscuți, ajunși în Împărăția Întâiului Născut al Lumii, dar acum erau siguri că se vor reîntâlni acolo pentru totdeauna. Inimă Vitează a coborât în fruntea armatei neînfricate și a atacat palatul aurit al despotului. Sângeroasă a fost lupta, dar în cele din urmă flăcăul, avându-l pe tatăl său camarad de luptă, i-a străpuns inima împăratului și a instaurat dreptatea. Vasile și Sanda au luptat cot la cot cu ceilalți oșteni, uimiți fiind și ei de capacitățile dobândite. Când oștirea din stele s-a întors de unde a venit, iar pacea s-a instalat în toată împărăția, cei doi rătăcitori au reîntâlnit pasărea mult așteptată. Și-au luat rămas bun de la moș Vasile și Inimă Vitează, care i-au răsplătit cum se cuvine și le-au promis orice ajutor, atunci când vor avea nevoie.