Pare că trece iarnă fără de zăpadă,
De sărbători, voiam măcar un centimetru,
Dar oamenii-s închiși parcă în acoladă,
Iar eu nu îmi iau ochii de la termometru.
Arată ca o specie periclitată
De un deșert fatal care ne tot pândește
Și sabotaje ce nu se opresc odată,
Prin care omul fără minte tot lovește.
Dar mai e timp până la pura primăvară,
Iar noi avem încă speranțe neciuntite
Că o să vină iarna cunoscută, iară,
Să ne îmbrace blând în haine potrivite.
Și ne vom bucura ca în copilărie
De giuvaerul pur pe care-l va așterne,
Toate-i vor fi iertate și, cu bucurie,
Vom aduna în suflet amintiri eterne.
racoltapetru6 