Picătura

S-a născut dintr-un nor mare și răcorit de vânturi nervoase. A căzut pe pământ într-o după-amiază de vară, alături de alte milioane și milioane de surate. Erau vesele și jucăușe când s-au lovit de sol, adunându-se una lângă alta, generând firicele de apă ce șerpuiau vioi la vale. Din bucuria întâlnirii se nășteau bulbuci mari, iar ele râdeau ghiduș atunci când se spărgeau cu zgomot lin, lăsând loc altora. Pe când mama lor s-a îndepărtat de pe cer, picăturile și-au găsit un vad mai mare și au uitat-o. Era timpul să se cunoască între ele, să se joace coborând spre adâncuri sau ridicându-se la suprafață, curioase de ceea ce văd și fericite că trăiesc.

Picătura aceasta era un izvor nesecat de neastâmpăr și întrebări. Doar răspunsurile întârziau să apară, toate noile ei cunoștințe fiind cam deodată cu ea. Ici și colo se auzea că vor ajunge într-o mare de apă și acolo vor afla adevărul despre viață și rostul lor pe pământ. Depindea de fiecare dintre ele, dacă vor să trăiască într-o comunitate mai mare sau mai mică. În primul caz, trebuia doar să se țină cât mai aproape de mijlocul râului, iar în cel de-al doilea, să o ia pe margini și să se scurgă pe unul din brațele care se iveau.

După câteva răsărituri de soare, au ajuns la marea de apă liniștită și au simțit cum le cuprinde o căldură plăcută. Ce liniște și frumusețe era aici! Iar picăturile erau multe-multe și de toate vârstele. Stingheră la început, tânăra picătură a căutat să se atașeze de noile cunoștințe, mai ales de cele mai în vârstă, cu experiență. Voia să știe totul, dar în special ce este viața, de unde vine și dacă este eternă. A găsit, în cele din urmă, o picătură în vârstă și plină de impuritățile timpului ce s-a scurs.

Bătrâna nu era prea vorbăreață, dar insistențele tinerei au înmuiat-o și a răspuns curiozităților ei. Viața se naște din furtună și se sfârșește sub soare, zicea ea. De aceea e bine să eviți malurile și valurile care te duc acolo. Căci dacă nu te retragi la timp, căldura astrului te omoară într-o clipă. Cel mai sigur loc e în mijlocul celorlalte picături, fiindcă numai prin unitate pot învinge timpul și orice obstacol ce le stă în cale. Desigur că, până la urmă vor muri, și alte picături le vor lua locul. Se spune că există viață după moarte, unii zicându-i re-lichefiere, dar nimeni nu a reușit s-o dovedească.

Tânăra picătură ascultă atentă și se întristă. Nu voia să moară, fiindcă viața era atât de frumoasă, lumea din jur era atât de minunată! Astfel că-și puse în gând să fie foarte atentă, pentru a trăi o veșnicie. Zi de zi se juca printre celelalte surate, coborând printre alge, mângâind solzii peștilor sau cochetând cu razele soarelui. Vântul se înfuria uneori și o purta pe creste de valuri până la mal, dar ea se retrăgea înapoi sprintenă și grijulie. Așa au trecut mulți ani, iar timpul n-a iertat-o nici pe ea. Nu mai era limpede precum cristalul, ci îmbâcsită cu particule minuscule de praf, care îi încetineau mișcările.

Într-o zi, ce se anunța însorită, a fost suficient o pală de vânt înșelător, care a aruncat-o pe pietrele de la mal. De data asta, n-a mai reușit să se întoarcă alături de surate și s-a evaporat în câteva clipe, lăsând în locul ei mici firicele pământești. Sufletul ei s-a înălțat spre cerul senin, adunându-se cu milioane și milioane de suflete și formând un abur călduț. Apoi a venit un vânt răcoros și le-a transformat în alte picături, pure și inocente, pornite într-o nouă aventură a vieții.