Copilul mării (15): Perla iubirii

continuare

Paul o privi de data asta cu pasiune, lăsând la o parte orice jenă. Ba mai mult, se apropie de trupul ei fierbinte și îi luă mâna mică între palmele-i butucănoase, mângâind-o cu grijă.

– Știu că am fost egoist, căutând să-mi salvez viața și să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Acum, după ce au trecut atâția ani de la accidentul care mi-a schimbat viața, cred că ar fi fost mai bine să mor atunci decât să sufăr atâta de dorul tău și al mamei mele.

– Nu spune asta, îi acoperi Doina gura cu degetul arătător al mâinii libere. Nu trebuie să mori, ci să ne fii alături.

Zicând acestea, femeia își scoase de sub bluză lănțișorul care-i atârna la gât, arătându-i singura mărgea care era prinsă în el.

– Îți mai amintești perla pe care mi-ai lăsat-o la despărțire? Doar prin ea te simțeam aproape, în fiecare seară când o strângeam în pumn și mă culcam cu gândul la tine. Eu îi dădeam căldura inimii mele, iar ea mă asigura că ești viu și ne vom reîntâlni cândva. Știam că e o parte din trupul tău și n-are cum să mă mintă, așa cum nici tu nu m-ai minți vreodată. E tare ca tine, pură ca sufletul tău și strălucitoare cum ar trebui să ne fie iubirea.

– Iubirea noastră are granițe și, oricât ar fi de mare, nu poate ajunge la împlinirea firească. Îți amintești ce a zis doctorul T?

– La naiba cu doctorul!, se zburli Doina. Luceafărul lui Eminescu a coborât de pe cer pentru o muritoare. Tu ești aproape de mine și nu trebuie decât să dai drumul iubirii înlănțuite. Îți promit că nu voi fi dezamăgită.

Femeia îl cuprinse cu mâinile pe după ceafă și-l mângâie tandru, în timp ce din ochii ei se revărsa o pasiune mistuitoare, iar cuvintele îi curgeau ca o melodie șoptită. Paul vru să se asigure că semnele nu-l înșeală:

– Doiniță…, n-aș vrea să te rănesc. Crezi că e bine ce facem?, dar ea închisese ochii, iar gura îi era în căutarea buzelor lui.

Ca la o comandă invizibilă, lumina din dormitor se stinse complet, după care petalele exterioare se închiseră în jurul locuinței, lăsând totul sub dominația întunericului profund. Doina știa că Paul voia ca astfel să n-o sperie cu hidoșenia trupului său, dar era hotărâtă să meargă până la capăt, oricât de dureroasă ar fi această experiență. Toate simțurile îi erau pregătite, așteptând să analizeze fiecare atingere și fiecare sunet. Se aștepta la un anumit disconfort și chiar la momente de durere, având în vedere corpul dur cu care trebuia să se iubească, dar își spunea că amintirea chipului pe care-l mai avea în minte va amortiza aceste neplăceri.

Însă, spre plăcută surprindere, trupul îi era străbătut de fiori incitanți, de atingeri ușoare, începând de la felul în care a fost eliberată de haine și continuând cu mângâieri divine. Mâinile ei căutau cu fervoare sursa acelor plăceri, mirată să constate că nu mai găsea plăcile dure și uneori ascuțite, ci doar părți fine, ușor umezite și calde, care o ademeneau spre mângâiere. Buzele i-au fost acaparate de alte buze lacome, dulci-sărate, cu aromă de briză marină și cu freamăt de valuri neastâmpărate. Fiecare părticică a corpului avea partea ei de excitare, de parcă o mie de mâini și de buze se revărsau cu delicatețe asupra-i, într-un concert al simțurilor. Nici nu a știut când a fost penetrată, doar când a ajuns la extaz și-a dat seama că granița dintre ei a fost ruptă de tot, iar ea parcă face dragoste cu un zeu. Altă explicație nu putea să dea acelor plăceri infinite, acelor explozii de căldură care o inundau din toate părțile.

Dacă ar fi fost puțină lumină, poate ar fi văzut de unde vin aceste senzații, dar numai cu mâinile, cu trupul și cu buzele nu reușea să-și imagineze cum s-a transformat ființa aceea dură într-o mașină de iubit. Aceste gânduri persistau și după ce, într-un târziu, Paul și-a încheiat prestația cu câte un sărut prelung pe sâni, pe buze și pe frunte. Niciunul nu a scos un cuvânt, de frică să nu strice momentul sublim în care respirațiile lor se auzeau puternic și la unison. Nici mai târziu nu au rupt tăcerea, fiecare din alte motive. Doina se temea parcă să nu se trezească din acest vis frumos și să descopere că ființa pe care întunericul a transformat-o într-un prinț fusese doar o iluzie. Paul era fericit și voia să savureze în liniște amintirea fiecărui moment.

Doina s-a trezit târziu a doua zi. Era singură în dormitorul luminat discret, iar cupola transparentă de deasupra lăsa să se vadă cum vietățile marine înotau alene și o priveau indiscret, de parcă ar fi înțeles cine e și ce a făcut peste noapte. Se rușină puțin, înainte de a-și lua pe ea halatul așezat pe marginea patului.Pe noptiera de alături trona o vază cu flori roșii și un bilețel cu mesajul „Te iubesc”.