Povestea Stâncii

Un om dormea în coliba lui, când dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi I-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei.
I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu: de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte, bărbatul se întorcea trist şi isovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis să-şi facă apariţia în gândurile plictisite ale acestuia:
– De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit.
Aşa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat. “Adversarul” i-a mai spus:
– De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul ostenit tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-şi spună pasul lui Domnului.
– Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici un jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce am eşuat?
Domnul i-a răspuns înţelegător:
– Prietene, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o şi mişti. Sarcina ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit, spunând că ai eşuat. Dar chiar asta e realitatea? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ceea ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum EU, prietene, voi muta stânca.
.
CÂTEODATĂ, CÂND AUZIM CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, AVEM TENDINŢA SĂ NE FOLOSIM GÂNDIREA PENTRU A DESCIFRA CE VREA EL, CÂND, DE OBICEI, EL NU CERE DECÂT SIMPLĂ ASCULTARE ŞI ÎNCREDERE ÎN EL.
CU TOATE CĂ NOI CREDEM CĂ PRIN CREDINŢĂ MUTĂM MUNŢII, DE FAPT TOT DUMNEZEU ESTE CEL CARE ÎI MUTĂ DIN LOC.
.
“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El” – Arsenie Boca

Mortul norocos

Pe un drum de ţară, o procesiune funerară. La un hop, alunecă mortul din coşciug şi rămâne în mijlocul drumului. Zdrobiţi de durere şi niscai ţuică, oamenii n-au observat şi au mers mai departe.

După o vreme, trece pe acelaşi drum un tractorist beat şi calcă peste mort. S-a speriat şi l-a aruncat pe răposat în lac. 

Pe lac, nişte braconieri pescuiau cu dinamită. După o explozie, iese mortul la suprafaţă. Speriaţi, braconierii îl iau şi-l aruncă pe fâşia de pază a grănicerilor.

Grănicerii, când l-au văzut, l-au somat, au tras un foc de avertisment, după care l-au găurit cu o salvă de gloanţe. Se apropie ei, se uită la el şi unul zice:

– Aoleu! Ăsta nu-i infractor, ăsta-i nea Spirache d-aicea din sat! S-ambătat ca porcu’ şi o fi adormit pe fâşie?! Hai să-l ducem la spital.

După o operaţie de două ore, iese doctorul şi le zice, făcând un gest obosit din mână:

– Aţi avut noroc, a scăpat! O să trăiască!

Jurnalul bărbatului de peste 45 de ani

Din cauza serviciului meu sedentar şi în consecinţă a acumulării de grăsime pe burtă, compania mi-a oferit un serviciu de antrenament personal într-o sală de sport. Am acceptat bucuros şi chiar m-am dus personal să mă programez.

La sală, m-au repartizat la o instructoare personală pe care o cheamă Nadia, o bunăciune sculpturală de 26 de ani, model de echipament sportiv după câte mi-am putut da seama de pe afişele lipite pe pereţi. Ea mi-a explicat că ar fi util să-mi notez într-un carneţel experienţele, pentru a putea observa eu însumi progresul. Zis şi făcut şi acum aş vrea să împărtăşesc cu voi…

PRIMA ZI:

M-am sculat la 6 dimineaţa, cum stabiliserăm. Destul de greu să te scoli din pat ca să mergi la sală, dar totul s-a schimbat când am ajuns acolo şi am văzut că Nadia mă aştepta. Părea o zeiţă greacă, ochi verzi şi un surâs uriaş, cu buze cărnoase şi spectaculoase. Mi-a făcut un tur de sală, mi-a arătat aparatele şi mi-a măsurat pulsul după cinci minute de bicicletă…

Şi-a făcut griji pentru că i s-a părut pulsul meu accelerat, dar am profitat ca să-i fac un compliment şi i-am zis că era din cauza ei, pentru că purta un costum de licra care-i intra în poponeţ. Mi-a făcut destulă plăcere s-o urmăresc dând lecţii de aerobică la finalul zilei mele de exerciţii. Nadia mă menţinea motivat să-mi fac abdominalele în ciuda durerii mele de abdomen.

A DOUA ZI:

Am băut două ceşti de cafea şi într-un final am reuşit să ies din casă. Nadia m-a pus să mă întind cu faţa în sus, m-a pus să ridic o bară grea de metal şi pe urmă s-a mai şi hazardat să-i pună nişte greutăţi! Pe banda de alergat, picioarele îmi erau cam moi, dar am reuşit să fac un kilometru. Surâsul său aprobator şi ochiadele ei au făcut să merite osteneala. Mă simţeam grozav. Era o viaţă nouă!

A TREIA ZI:

Singurul mod în care am putut să-mi spăl dinţii a fost punând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi mutându-mi capul dintr-o parte în alta. Cred că am o hernie abdominală. Să conduc n-a fost deloc uşor: până şi pentru a frâna maşina, mă dureau şi flocii din cur. Am parcat deasupra unei motociclete de livrare la domiciliu…

Nadia şi-a pierdut un pic răbdarea cu mine, deoarece considera că strigătele mele deranjau pe ceilalţi asociaţi ai clubului. Ca să fiu sincer, vocea ei mi se părea cam acută aşa devreme dimineaţa şi când ridica tonul devenea nazală… şi foarte supărătoare. Mă dor boaşele când merg pe banda alergătoare şi în consecinţă Nadia m-a mutat la scară. Mă întreb de ce mama dracului ar inventa cineva o maşină care să facă ceva ce a devenit demodat, odată cu apariţia ascensoarelor? Ea mi-a zis că o să mă ajute să fiu în formă şi să mă bucur din plin de viaţă. Altă imbecilitate de-a ei…

A PATRA ZI:

Nadia mă aştepta cu nenorociţii săi ochi verzi sfredelindu-mă ca un pumnal şi cu surâsul său batjocoritor, stil Jack Nicholson în Batman. N-am putut evita să ajung cu o jumătate de oră întârziere: fix timpul de cât am avut nevoie pentru a-mi lega şireturile de la adidaşi. Cretina m-a pus să lucrez la aparate, dar când a fost un pic neatentă am fugit şi m-am ascuns în baie… A trimis alt instructor după mine să mă caute şi drept pedeapsă m-a pus să vâslesc şi… mi-a scăpat o băşină pe care l-a auzit toată sala. De când sunt nu m-am simţit mai ruşinat.

A CINCEA ZI:

O urăsc pe Nadia mai mult decât pe orice altă fiinţă de pe lume. Anemică de rahat, cu buzele ei cu colagen, blondă fără creier! Dacă aş mai avea o bucăţică de corp care să nu mă doară i-aş trage şuturi în fund, mama ei de dobitoacă! A vrut să-mi lucrez tricepşii. EU NU AM TRICEPŞI. Şi dacă nu vrea să sparg pardoseala sălii, să nu-mi dea nenorocitele de bare de greutate şi nimic altceva ce cântăreşte mai mult decât un sandwich…

Bicicleta m-a făcut să leşin şi m-am trezit pe patul unei nutriţioniste, altă slăbănoagă imbecilă, care mi-a dat o lecţie de alimentare sănătoasă. Nenorocita habar n-are ce înseamnă să-ţi fie foame! De ce naiba n-am avut baftă de ceva mai liniştit, cum ar fi un curs de bucătărie sau de coafură?

A ŞASEA ZI:

Nenorocita dracului de Nadia mi-a lăsat un mesaj pe robot, cu vocea ei scârboasă, pentru a mă întreba de ce n-am fost azi. A fost de-ajuns s-o aud ca să arunc naibii telefonul, dar pe urmă n-am mai avut forţa să-l ridic, nici să ridic telecomanda televizorului, în consecinţă a trebuit să suport un singur canal: nenorocitul ăla de National Geographic. Şi a trebuit să văd un program de împerechere a păsărilor. Şi eu care nu mă mai simt în stare să trag pe sipcă de şase zile…

A ŞAPTEA ZI:

L-am rugat pe şoferul camionetei bisericii să mă ducă la slujbă ca să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trecut săptămâna asta. Mai mult, m-am rugat ca la anul să mă trimită să fac ceva mai distractiv: un cateterism sau o analiză de prostată.

Crime legale

,,Urma să fim părinţi de tripleţi după fertilizarea în vitro, dar soţia mea a vrut să avorteze doi din trei bebeluşi”

Anonim

Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă şi chiar dacă timpul ar putea s-o mai micşoreze, ştiu că n-o să mă refac în totalitate după ceea ce am văzut şi am făcut. Pentru că am omis, intenţionat şi cu bună ştiinţă, să protejez vieţile a doi dintre copiii mei – prima obligaţie a unui părinte.

Soţia mea şi cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieţii noastre.

Acum puţină vreme am încercat să mai avem unul. ,,N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toţi cei trei embrioni care au fost implantaţi s-au prins. Urma să avem tripleţi. Eram şocat, ştiind ce greutăţi înseamnă asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez şi să-i pot întreţine.

Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o ,,reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu voia să păstreze nici trei şi nici doi.

Eram în faţa unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deşi am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reuşit.

Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere. Ştiam că minte, dar, pentru că aceasta era opţiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza ,,Salvează unul sau nu salva niciunul” devenise refrenul zilei.

Înaintea procedurii, soţia mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebeluşii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soţia mea dacă era sigură că asta voia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei şi faptul că nu voia să se uite la ecran şi nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: ştia la fel de bine ca şi mine că nu era bine ce făcea. Aş fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să aibă tripleţi – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluş şi de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soţie sănătoasă la cap.

Soţia mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.

Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecţiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit şi a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat şi ea.

Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu –  produsul care a oprit inima copiilor – ,,medicament”. Voiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viaţa? Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghiţit orice remarcă acidă pe care aş fi putut-o avea.

Ştiu că au simţit durere. Ştiu că am simţit panică. Şi ştiu că aceasta a fost crimă. Mă consolez ştiind că cel de-al treilea, care a supravieţuit, e bine şi că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aş fi încercat norocul cu tripleţi, indiferent de munca şi efortul pe care l-ar fi cerut. Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viaţă şi sănătos şi ştiu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră.

Dar cicatricea emoţională mă va durea până la sfârşitul vieţii. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte şi anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc şi la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată. În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud: ,,Salut, tati!” şi ştiu că or să fie două voci şi două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu şi îl iau în braţe… aşteptându-l cu nerăbdare şi pe al doilea… dar ştiu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrăţişări îmi vor lipsi pentru totdeauna.

Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovaţi şi zilnic îl rog să mă ierte. Aşa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieţii mele. Nu ştiu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soţia mea, dar asta e treaba ei şi povara pe care conştiinţa ei trebuie s-o ducă.

Nu lăsaţi pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil şi oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe, e infanticid. Am reînviat practica sacrificiilor de copii pentru noile zeităţi ale sexului ocazional şi comodităţii. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem faţă de acea viaţă în curs de devenire prin eufemisme de genul ,,fetus” sau descrieri de genul ,,un grup de celule”… exact cum naziştii s-au convins pe ei înşişi că oamenii care ţipau când erau împuşcaţi sau gazaţi erau ,,Untermenschen”, adică subumani, şi deci puteau fi exterminaţi fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăţie.

În acelaşi fel îşi adaptează gândirea faţă de acţiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcănd la fel – ne condamnăm propiile suflete.

Acum câţiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng de agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. ,,Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de ,,Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra.

Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aş putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanţa se va echilibra şi voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greşeala mea.

Sursa: e-mail

Asumaţi-vă faptele (super!)

Doi buni prieteni avocaţi, pasionaţi de schi, pleacă să se dea pe cel mai înalt munte, cu cel mai mare grad de dificultate, etc… La un moment dat îi surprinde o mare furtună de zăpadă, urmată de o avalanşă. Cu chiu cu vai se târăsc prin zăpadă şi când pierduseră orice speranţă ajung în faţa unui mare castel, cocoţat în vârful muntelui.
Fericiţi bat la poartă, strigă şi într-un sfârşit apare stăpâna castelului în persoana unei blonde superbe.
– Ce vreţi?, îi întreabă aceasta.
– Găzduire peste noapte… răspund ei.
– Ştiţi… nu se poate… soţul meu, Baronul, a murit abia de două săptămâni şi nu se poate ca eu, femeie singură, să primească în toiul nopţii doi bărbaţi singuri…
– Dar, doamnă, nu vă gândiţi că ne condamnaţi la moarte, zic ei… Suntem la 50 de kilometri de cea mai apropiată aşezare, afară se înnoptează şi mai este şi furtuna… Vă rugăm…
– Ok… zice blonda… ar exista o soluţie… să dormiţi în grajd…
– Vai, vă mulţumim că ne-aţi salvat viaţa. Vă promitem că mâine la prima oară plecăm fără să vă mai deranjăm…
Zis şi făcut… cei doi se culcă în grajd… în timpul nopţii unul din ei se ridică şi zice că trebuie să meargă să se uşureze…
A doua zi cei doi prieteni pleacă de dimineaţă, fără să o mai deranjeze pe stăpâna casei. La nouă luni după incident, la biroul de avocatură al celor doi, soseşte un curier care înmânează o scrisoare unuia dintre ei. Acesta citeşte scrisoarea şi intră în biroul celuilalt în mare viteză…
– Măi… acum nouă luni, când am înnoptat la castelul blondei şi tu ai ieşit noaptea să te duci la budă, nu cumva ai intrat în casă la gazdă?
– Ba da…
– Şi nu cumva aţi făcut…
– Ba da… Na… Ce vrei, ea tânără văduvă, ai văzut şi tu cum arăta… om sunt şi eu…
– Aaaa… Şi nu cumva te-ai recomandat cu numele meu?
– Ba da… Na… Ce să fac…? Ştii că eu sunt însurat, tu eşti burlac… era mai simplu aşa… dar de ce? Ce s-a întâmplat?
– Nimic… nimic…
– Zi, omule, nu mă mai fierbe… am dat de necaz, nu?!
– Nu, boule… Să-mi fie de bine… Cucoana a murit luna trecută şi pentru că alături de ,,MINE” a trăit cea mai pasională noapte m-a trecut în testament ca unic moştenitor al averii ei de 50.000.000 $…

Prima băşină

Ne îmbrăcăm frumos, ne pregătim cu 5 ore înainte…

Ieşim din casă, dăm fuga la florărie, cumpărăm un buchet de flori, ne oprim la spălătorie să curăţăm maşina interior-exterior şi iată-ne pregătiţi de marea întâlnire. E fata pe care o dorim cel mai mult, ne-am îndrăgostit rapid, e frumoasă şi fluturii îţi rup stomacul! Parcăm maşina strategic, nu oricum, undeva mai departe de scara ei, astfel ca atunci când iese, să mai vedem odată ce fund frumos are!

Se urcă în maşină, noi mai timizi, încercăm să-i zâmbim cât mai şarmant şi demarăm. Urmează restaurantul, o cină romantică, discuţii pe diverse teme. Îi dai ei dreptate în mai toate cazurile, te prefaci că ţie-ţi plac pisicile, că sunt atât de drăguţe (ştiind că şi ea are una), şi că ai două prin faţa blocului şi le dai mereu de mâncare, deşi îţi aduci aminte în sinea ta, că ultima pisică pe care ai întâlnit-o n-a mai primit de la tine decât o brichetă în cap sau un fum de ţigară în ochi…

Îi explici că unii bărbaţi sunt chiar porci şi că tu nu eşti unul din misoginii aceia care consideră că femeia la volan e o catastrofă, îi mai spui că nu prea îţi place berea, deşi tu ştii că bei şi 20 de halbe dacă te enervezi. O averizezi că ţie îţi plac plimbările romantice pe malul mării, să înţeleagă că eşti un romantic incurabil, că iubeşti copiii, că asculţi numai şi numai muzică bună, deşi când te îmbeţi rupi pantofii pe Salam.

Vine mâncarea, ţi-ai comandat ceva sofisticat, un ficat de gâscă, ceapă caramelizată şi ruladă de piept de curcan cu şuncă de Parma şi sos de brânză cu garnitură de lasagna, că tu nu eşti un fraier, dar te-ai cam păcălit cu alegerea făcută, tot mai bună era o ceafă de porc. Te chinui să mănânci ca la carte, nu primitiv cum mănânci mici cu băieţii la târg la Vitan. Vine nota de plată, te miri la mişto că a costat atât de puţin, laşi bacşiş gras ospătarului, vă îndreptaţi către maşină, îi deschizi portiera şi te îndrepţi către blocul ei. O laşi la 2-3 metri de scară, ca să-i mai poţi admira fundul încă o dată, vă sărutaţi 4-5 minute fără oprire cu penisul atât de sculat încât îţi rupe chiloţii ăia buni!

Un moment de fericire maximă şi de împlinire, apare atunci când se dă jos din maşină şi i se văd bikinii ăia roz, de regulă! Sau de regulat. Urmează o relaţie frumoasă, plină de iubire, nopţi de dragoste nebună, vă băgaţi şi la 69 după un timp şi în paralel, de-a lungul timpului începe să iasă şi fiara din tine. Eşti în perioada de tranziţie în care îţi scapă expresiile ,,în puii mei”, ,,ce puşca mea”, sunt înlocuite cu p…a mea; la semafor scoţi capul pe geam şi te adresezi unei partenere de trafic cu: ,,ce morţii tăi faci proasto? Te bagi în faţa mea?”

Vine însă şi un moment mai delicat pentru noi toţi. Eşti cu ea acasă şi îţi vine să te beşi. Nu te mai poţi abţine, e deja a nu ştiu câta oară când te-ai oprit la fix, ba într-o zi chiar ai fost la un pas să rupi pantalonii, şi cu mă-sa de faţă. Acum eşti din nou în impas şi te gândeşti profund să te rişti şi să o dai? Ce dracu’să zică? Poate se supără! Fie ce-o fi!

Şi o dai, în speranţa că e mai puţin zgomotoasă, dar te-ai înşelat! A sunat ca la revoluţie, a fost un şir lung de împuşcături, artificii, petarde şi cred că a lăsat şi ceva nicotină pe chiloţi! Apoi te uiţi în ochii ei şi râzi forţat, te scuzi şi îi spui că n-ai mai putut. Ea îţi spune că eşti nesimţit şi tu o iei repede în braţe şi-o săruţi. Asta a fost prima băşină, dintr-o serie de alte sute. După un timp, ajungi să te beşi şi s-o bagi cu capul în plapumă şi să o ţii acolo până se înverzeşte la faţă. Doar te iubeşte, n-are ce să zică! Doar nu te-o părăsi ea pentru o băşină nevinovată!

Autor: Morarescu Valeriu

Proză umoristică pentru profesori

Pe aleile grădinii, se plimbau oameni fără griji. Văzând splendoarea acelui loc şi feţele fericite ale oamenilor, e uşor de înţeles că ne aflăm în Rai. Liniştea se întrerupse atunci când poarta cea mare, de la intrare, se deschise brusc şi îşi făcu apariţia un bărbat speriat, plin de vânătăi şi de cucuie.

– Tu nu ştii să baţi? îl dojeni Sfântul Petru.

– Ba ştiu, dar nu am voie. Altfel, crezi c-aş mai fi ajuns aici? Uite, cucuiul ăsta e de la un telefon mobil, care zbura prin clasă, tocmai când am apărut eu la uşă. Normal, că doar de-aia e mobil… Iar mâna stângă… O, dar m-am luat cu vorba şi nu m-am prezentat: sunt profesorul Ghinionescu.

Sfântul Petru consemnă într-un catastif datele noului venit şi îl puse să semneze.

– Doamne, şi aici aveţi condică de prezenţă? îngână profesorul în timp ce semna. Dacă aveţi şi alte documente pe care trebuie să le completez, încep să regret că nu am ajuns la… concurenţă.

Sfântul Petru îl privi nedumirit şi, fără să-i răspundă, îl trimise la plimbare.

– Chiar pot să-mi încep activitatea, fără să semnez foaia de parcurs, regulamentul de ordine interioară, fişa postului?…

Văzând mirarea de pe chipul interlocutorului său, adăugă:

– Ştiţi, infarctul din cauza căruia am ajuns aici mi se trage de la planificări, teste iniţiale, matrice, fişe de interasistenţă, tabele cu activităţi extracurriculare, cursuri de formare continuă, lucrări pentru simpozioane şi sesiuni de comunicări, măsuri remediale, de stimulare a progresului, de asigurare a performanţei…

Bucuros că a ajuns – în sfârşit – în raiul visat, fără munţi de documente de completat, noul locatar porni la plimbare, pe una dintre alei. Auzind, în depărtare, o melodie, se îndreptă într-acolo. Găsi pe o bancă un bărbat care-i părea cunoscut, cântând din alăută. Văzându-l, acesta se opri din cântat şi îl pofti să se aşeze lângă el.

– Eşti nou venit, nu? Eu sălăşluiesc aici de peste două sute de ani. Sunt Antonie Pantoleon-Petroveanu.

– Eu sunt profesorul Ghinionescu.

– Ghini, Ionescu – zise Anton Pann, şugubăţ – dar văd că nu arăţi chiar ghini!

– Lovitura din frunte e de la oglinda unei eleve, care a zburat în capul meu când am invitat-o la tablă. Era nervoasă că o deranjam tocmai când se farda.

– Învăţătura dată rău se sparge în capul tău…

– Vânătaia de la ochi o am dintr-o pauză, când am încercat să despart o elevă care se bătea cu o profesoară, pentru un băiat dintr-a XII-a.

– În certuri cine se bagă, păgubi trebuie să tragă… Dar, ia spune-mi, cum mai e viaţa dascălilor? Că şi eu am fost, cândva, profesor de muzică religioasă.

– În anii electorali, ni se promitea că vom trăi mai bine. Şi chiar nu ne puteam plânge… în fiecare zi am dus-o mai bine decât în ziua următoare.

– Un nebun făgăduieşte şi-nţeleptul s-amăgeşte…

– Uneori, am încercat să ne revoltăm, dar tot degeaba. Era prea târziu.

– Cască ochii la tocmeală, iar nu după ce te-nşală!

– Ne închideau gura imediat, când porneam câte un protest.

– De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine…

– Cu cornuri, mai exact. Dar nu gura noastră, ci a elevilor care primesc lapte şi corn. Noi am tot sperat să le dea şi promisa miere, doar-doar ar fi curs în învăţământ numai lapte şi miere…

– Omul trăieşte cu ce bagă în gură…

– Şi piere cu ce scoate din gură. Trebuia să am mare grijă ce vorbesc…

– De multe ori limba taie mai mult decât sabia. Dar copiii cum mai sunt? Pe vremea mea erau respectuoşi.

– Cei de acum sunt respectaţi şi se respectă. Nu mai pot fi nici măcar certaţi, ca să nu fie lezaţi moral…

– Copilul nepedepsit rămâne neprocopsit… Am auzit că a fost mare scandal, astă-vară, cu un examen…

– Examenul de bacalaureat, aşa se numeşte. Lasă, că nu l-au luat nici alţii şi au ajuns acum să facă pe lupii moralişti!

– Vezi bârna din ochiul tău şi nu vorbi p-alt de rău! Dar şi profesorii am auzit că nu s-au lăsat mai prejos la examenele lor.

– La examenele de titularizare, vrei să spui? Păi dacă acum ies profesori pe bandă rulantă… Nu tu ore de asistenţă, nu tu practică pedagogică… Şi ne mai mirăm ce elevi se formează?

– Cu ce dascăl lăcuieşti, aşa carte-alcătuieşti.

– Iar dascălii cu vocaţie sunt prea ocupaţi ca să mai fie… preocupaţi. Au avut grijă cei de sus să-i îngroape în hârtii, să nu aibă mintea odihnită. Aleargă după puncte pentru dosar, mai ceva ca soldatul acela grec, la Marathon. Cândva se spunea că şcoala e cetatea ştiinţei…

– Ştiinţele sunt uşi, iar cheile lor sunt cercetările.

– Uşile astea scârţâie rău, de o vreme, dar nu se aude scârţâitul până unde trebuie.

– Omul vrednic se face luntre şi punte.

– M-am făcut şi eu luntre şi punte. Să pot supravieţui, mi-am mai luat un job.

– Nevoia învaţă pe om…

– Am lucrat ca ajutor de ospătar, într-un club de noapte, unde se pregăteau elevii de liceu pentru şcoala… vieţii. Nu era bine, dar trebuia să strâng bani de încălzire.

– Nici unele nu sunt rele, dacă te deprinzi cu ele…

– Dacă ştiam că mor de infarct, nu mă mai temeam că mor de frig, la iarnă. Alţi colegi mai norocoşi au găsit elevi pe care să-i mediteze, contra cost. Norocul meu că n-am fost niciodată norocos, că ar fi trebuit să plătesc un impozit… Şi când te gândeşti că este unul, la Hamangia, căruia nu i-a mai cerut nimeni impozit. Şi meditează de mii de ani…

Luându-se cu vorba, domnul Ghinionescu nici nu băgă de seamă că Anton Pann dispăruse. Abia când auzi pe cineva strigându-l, observă că nu mai era pe aleea străjuită de salcâmi. Privi în jur şi bănui că este pe patul unui spital. Glasul asistentei medicale îi confirmă bănuiala:

– A fost o operaţie grea, dar a reuşit. Aveţi un vizitator.

Uşa se deschise şi apăru, în salon, şeful de catedră:

– Păi, bine, colega, noi nu ne mai vedem capul de treabă şi tu ţi-ai luat concediu medical? Să te întremezi repede, că ai de centralizat rezultatele testelor iniţiale!

material preluat

Cronica revelionului bucureştean

Să fie adevărat?

January 02, 2013

REVELION 2013 sau ÎNDOBITOCIREA MERGE ÎNAINTE. Din apelurile televiziunilor a lipsit doar fraza ,,VENIŢI ÎN PIAŢA CONSTITUŢIEI ŞI TRAGEŢI-VĂ UN  GLONŢ ÎN CAP!”

Noaptea de Revelion 2013. La orele 22.00, pe toate programele de televiziune din România, crainicii şi crainicele au început să apeleze oamenii să iasă pe străzi şi să se strângă în pieţe în cinstea ,,marelui eveniment”.

Pe România TV, ambii prezentatori ieşiseră în platou şi se întrebau unul pe altul cu îngrijorare: ,,Oare ne vom ridica şi noi, românii, la nivelul celorlalte ţări civilizate? Vom ieşi pe străzi şi noi cu toţii? Vom celebra şi noi revelionul în stradă ca şi ceilalţi oameni din ţările avansate?”

După care, reunindu-şi forţele, cei doi începeau să strige din nou la unison către telespectatori: ,,Veniţi în Piaţa Constituţiei! Bucureştenii au sosit deja aici, având la ei ceai, bidoane de vin fiert, este distracţie mare, vor veni şi nişte circari să se caţere pe zidurile clădirilor! Veniţi! Veniţi! Veţi auzi concerte ale unor trupe muzicale, veţi vedea lucruri interesante”.

Pe Realitatea Tv, aceleaşi apeluri, plus o lozincă mare care traversa tot ecranul pe banda de jos: ,,Distracţie cât Casa Poporului!” Două prezentatoare vopsite blond platinat, se bâţâiau lângă un brad pipernicit în care licăreau câteva beculeţe şi strigau ceva cam de genul: ,,Veniţi în Piaţa Constituţiei! Veţi vedea ceva nemaipomenit! Dăm legătura cu Piaţa Constituţiei! Iată că sunt copii şi mulţi adulţi care se pregătesc să întâmpine Revelionul în Piaţa Constituţiei!”

În Piaţa Constituţiei, peste şaptezeci de mii de bucureşteni, stând ca peştii în năvod, lipiţi unul de altul, gâfâind, cu priviri fixe, sticloase, priveau cu gâturile întinse, ca hipnotizaţi, către scena imensă pe care se afla o orchestră în care nişte inşi zdrăngăneau la nişte tobe. (Apropo: nepotul meu are cu mult mai mult talent decât ei, doar că nu e cunoscut, iar dacă eşti cunoscut poţi să emiţi orice mediocritate, renumele contează! n. m.). Un grăsan nebărbierit, cu o barbă ţepoasă în care cu greu l-am recunoscut pe Horia Brenciu, fugea de la un capăt la altul al scenei, sărind din când în când într-un picior şi strigând din adâncul bojocilor în microfonul pe care-l ţinea în dreptul gurii: ,,Ceeeooooo!… Meooo!… Ceheheoooo!…” Şi şaptezeci de mii de bucureşteni (mulţi oameni respectabili, cu părul cărunt) îi răspundeau răcnind la unison: ,,Beheheeooo!… Beheheeeooo!!”

Iar Horia Brenciu continua să alerge şi să sară într-un picior pe scenă şi să strige lungind cuvintele aiurea: ,,Avem nevoieeee de vocileeee dumneavoastrăăăă! Strigaţi după mine! Ceeeoooo!… Heoooo!… Ceheeeeeooo!…” Şi zecile de mii de bucureşteni răcneau: ,,Beheheeeeooo!… Beheheoooo!…”

Ştefania Bătrânică de la Digi 24 transmitea în direct din centrul Craiovei, unde craiovenii ieşiseră şi ei cu miile pe străzi ca să întâmpine Revelionul, dar oltenii erau tăcuţi şi nu behăiau ca bucureştenii. La fel se întâmpla în Oradea şi în alte judeţe.

,,Ieşiţi pe străzi ca să vă petreceţi Revelionul afară, sub cerul liber! Nu pierdeţi ocazia!”, îndemnau febrile toate televiziunile. Zeci de reporteri de televiziune postaţi şi pitiţi prin toate cotloanele Bucureştiului şi zeci de crainici de televiziune, mimând entuziasmul, chemau lumea să iasă afară din locuinţe. Mesajul era: ,,Ieşiţi din case! Părăsiţi-vă locuinţele şi ieşiţi pe străzi! Veniţi în pieţele Capitalei! Acum!”

Nimeni nu ştia de ce trebuia să părăsească la ora aceea casa, dar oamenii ieşeau din case, părăseau blocurile şi o apucau aiurea pe străzi, ca nişte mulţimi pornite în bejenie.

Pe cele trei posturi TV ANTENA, crainicii şi ştiristele, rânjind cu gura până la urechi, arătau imagini din pieţe şi de pe străzi şi turuiau ca mitralierele aceleaşi cuvinte care se repetau obsesiv: ,,fericire, bucurie, cântec, jocuri, spectacol, vedete, plăcere, nemaipomenit, distracţie”.

Adică se inducea în subconştientul telespectatorilor că fericirea, distracţia şi bucuria nu se găseau în casa ta, în sufrageria luminată şi călduroasă, lângă masa de Revelion şi lângă familia ta, ci afară, în bezna şi frigul nopţii, pe stradă, între străini. Poate chiar canalele Bucureştiului. Probabil că bucureştenii s-ar fi băgat cu toţii prin canalele Capitalei dacă reporterii de televiziune ar fi strigat: ,,Veniţi să vă petreceţi Revelionul în canalele Bucureştiului, alături de aurolaci, drogaţi şi cerşetori! Este o fericire nemaipomenită să faci Revelionul într-un canal, e cool, vă asigurăm! Ceva măreţ!”

În Parcul IOR, pe o scenă uriaşă, se bâţâia dând din cap şi agitându-se, un individ jegos, nespălat, cu fes pe cap. Vorbea repede celor patruzeci de mii de bucureşteni, într-un microfon pe care-l ţinea în dreptul gurii, rostind cuvintele grăbit, de parcă ar fi ţinut un discurs rapid la o adunare în scopuri caritabile: ,,Să ne iubim… şi să călătorim… şi să mă întâlnesc cu prietenii mei… hopa… şi să beau cu ei!… Sunt sătul de patul meu de-acasă… Şi cearşafurile nu mai îmi zâmbesc… casa mea nu mai îmi place…” etc.

Cuvintele purtătorului de fes se distingeau greu, curgeau repede, unul după altul, n-aveau nici un sens şi abia într-un târziu am înţeles că diareea aceea verbală era un ,,cântec” şi că individul de fapt ,,cânta”. Iar cei patruzeci de mii de bucureşteni adunaţi pe lângă scenă în Parcul IOR, înghesuiţi unul în altul, îi priveau cu ochii ficşi şi sticloşi, şi cu priviri rătăcite. Unii dintre ei erau îmbrăcaţi sumar, de parcă tocmai atunci îi ridicase Securitatea din paturi şi-i adusese cu forţa acolo. Oamenii nu se bucurau şi nu păreau entuziasmaţi. Păreau pur şi simplu hipnotizaţi.

Privindu-i, am avut pentru o clipă impresia că dacă în acele momente televiziunile ar fi strigat: ,,Cei care aveţi arme, luaţi-vă armele şi veniţi în Piaţa Constituţiei şi trageţi-vă un glonţ în cap” ar fi existat fără îndoială bucureşteni care şi-ar fi luat armele şi ar fi plecat spre Piaţa Constituţiei. Din fericire fraza asta a lipsit din apelurile televiziunilor.

Apoi pe scena din Parcul IOR, a apărut un malac. Avea trase pe sub ochi dungi negre, ca indienii piei roşii din tribul cherokee. Pe cap purta un joben englezesc uriaş, bălţat cu roşu şi verde. Lângă el sta o individă cu aspect funebru, îmbrăcată în negru, şi deodată au început să strige amândoi cu voci isterice către cei patruzeci de mii de bucureşteni adunaţi în Parcul IOR:

– Toată lumea mâinile sus! Ridicaţi toată lumea mâinile sus! Curaj! Suntem un popor curajos! Hai România, ridică mâinile sus! Mâinile sus, România!

Fraza m-a şocat, dar spre marea mea uimire, mulţimea celor patruzeci de mii adunaţi în Parcul IOR a ridicat încet mâinile în sus, la fel ca nemţii la Stalingrad, când s-au predat ruşilor. Femeia în negru a exclamat satisfăcută:

– Foarte bine! Bravo, România! Acum vreau să vă aud cum strănutaţi!… Toţi românii să strănute! Un, doi, trei! Şiiii! Strănutaţi!

Şi patruzeci de mii de bucureşteni adunaţi în piaţă au pufnit zgomotos:

– Hapciu!

– Bravo!, a exclamat femeia în negru, Aţi arătat lumii că sunteţi români şi că sunteţi un popor unit! Încă o dată! Să vă aud din nou strănutând! Acum!

– Hapciu!, a repetat mulţimea!

Mărturisesc că am rămas contrariat. Şi m-am gândit că toate astea trebuie să aibă un rost, o explicaţie logică, dar nu-mi dădeam seama care era acea logică. O clipă mi-a trecut prin minte că poate greşesc eu , poate sunt eu învechit, poate nu-mi dau seama că lumea s-a schimbat şi că aşa e ,,modern şi cool”. Am încercat să-mi spun că şi prin alte capitale ale lumii se întâmplă la fel. Dar nici acolo (văzusem asta cu ochii mei de atâtea ori) adevărata lume bună şi oamenii decenţi nu vagabondează pe străzi în toiul nopţii de Revelion, acolo ies noaptea de Revelion doar tinerii dornici de aventură. Însă ceea ce vedeam aici, în Bucureşti, ţinea mai degrabă de sfera absurdului şi a grotescului. Aici ieşise parcă pe străzi toată populaţia Bucureştiului, inclusiv moşnegii şi handicapaţii.

Priveam la televizor la sutele de mii de bucureşteni ieşiţi din casele lor în frigul nopţii (unii dintre ei aproape în izmene). Erau sute de mii de bucureşteni. Plecaseră toţi de lângă masa de Revelion ca să tremure afară în frig, cu copii în braţe în gerul nopţii, holbându-se la Horia Brenciu, care sărea pe scenă şi făcea tumbe.

În urmă cu doi ani, când li se tăiaseră pensiile şi salariile, nu adunaseră nici măcar treizeci de bucureşteni pentru a protesta în Piaţa Universităţii împotriva lui Boc şi a lui Băsescu. Acum pe străzi şi în pieţele din Capitală peste jumătate de milion de bucureşteni şi se holbau la H0ria Brenciu, şi alţi vreo doi sau trei care săreau pe câteva scene.

Nici un handicapat bucureştean nu ieşise pe stradă să protesteze la auzul că preşedintele Băsescu i-a tăiat ajutoarele sociale şi dreptul la medicamente compensate. Acum erau sute de handicapaţi pe scaunele lor cu rotile, în Piaţa Constituţiei şi în parcul IOR. Stăteau în cărucioarele de invalizi, holbându-se la sclipiciurile şi jocurile de lumini.

La celebra sărbătoare anuală a cărţii Bookfest, abia dacă  veniseră vreo douăzeci de mii de bucureşteni şi dintre aceştia, numai vreo două mii cumpăraseră o carte. Acum, în noaptea de Revelion, ieşiseră din case o jumătate de milion şi tremurau în frig şi-n noapte ca să-l vadă pe Brenciu şi pe căţărătorii pe ziduri.

,,Ridicaţi mâinile şi aplaudaţi!” răcnea de pe scena din parcul IOR, malacul mânjit pe sub ochi cu dungi negre, ca pieile roşii cherockee şi purtând joben englezesc. Şi patruzeci de mii de bucureşteni ridicau mâinile şi aplaudau. ,,Acum strănutaţi! Faceţi strănutul uriaşului!”, striga de pe aceeaşi scenă cu o voce batjocoritoare, paparuda îmbrăcată în negru. Şi patruzeci de mii de bucureşteni pufneau în cor: ,,Hapciu!” Iar malacul cu dungi negre trase pe sub ochi striga:

– Bravo! Aţi dovedit lumii că sunteţi români şi sunteţi uniţi! Ia mai strănutaţi odată, să dovediţi lumii că sunteţi un popor unit!”

Şi, cu ochii holbaţi, patruzeci de mii de români din Parcul IOR pufneau din nou: ,,Hapciu! Hapciu!” În mod normal cei de pe scenă ar fi trebuit să continue cu noi ordine, de genul: ,,Acum târâţi-vă pe jos în patru labe!” sau ,,Toţi cei care aţi venit aici, daţi-vă jos pantalonii şi pupaţi-vă-n dos unul pe altul!”. Sunt sigur că patruzeci de mii de bucureşteni ar fi început să meargă de-a buşilea sau şi-ar fi dat jos pantalonii.

Cu toate acestea, malacul s-a oprit. Nu a mai strigat la cei prezenţi să se târâie pe jos în patru labe. Poate că anul viitor o va face ,şi sutele de mii de bucureşteni vor întâmpina noul an, 2014, mergând de-a buşilea prin pieţe. Deocamdată nu suntem încă destul de tembeli pentru asta. Îndobitocirea trebuie să dea ţării noastre cretini perfecţi, idioţi desăvârşiţi. Mulţimile trebuie să devină atât de becisnice şi stupide încât o sută de ani de aici încolo să nu mai îndrăznească nici un român să gândească sau să vorbească liber, ori să nu execute orbeşte tot ce i se strigă cu voce poruncitoare de la un microfon, indiferent care ar fi acel microfonist şi indiferent unde s-ar găsi el: în ţară sau în străinătate.

Îndobitocirea trebuie să fie una completă, totală şi ea nu trebuie să dureze doar patruzeci de ani, cât a durat îndobitocirea comunistă a lui Dej şi a lui Ceauşescu, ci patru veacuri! Adică exact cât a durat înrobirea otomană. La mulţi ani, români!

după Ion Dinişor

TÂMPLARUL (poveste cu tâlc)

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de ignorare.

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

– Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.

– Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, a venit şi şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, spunându-i:

– Eşti un om deosebit fiindcă te-ai gândit să construieşti un pod aşa de frumos, după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!

Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale.

– Aşteaptă, stai!, i-a zis fratele cel mare. Mai zăboveşte câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.

– Mi-ar plăcea să rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.

“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ŞI PREA PUŢINE PODURI” (Issac Newton).

Exemplul unei şopârle

Pentru a-şi renova casa, un japonez a făcut o spărtură într-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spaţiu gol între pereţii de lemn. Cu surprindere a constatat că acolo se afla o şopârlă blocată din cauza unui cui bătut din afară, într-unul din picioarele sale.  I-a fost milă când a văzut aceasta, dar în acelaşi timp a fost şi curios, dându-şi seama că acel cui a fost bătut cu câţiva ani în urmă, când a fost construită casa. Ce se întâmplase…!?

Şopârla a supravieţuit în această poziţie atât de mult timp! Într-un perete despărţitor închis de mai mulţi ani, fără a se mişca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întreba, cum de această şopârlă supravieţuise atât de mult, fără să se mişte, odată ce piciorul său a fost ţintuit!?

Şi-a oprit munca pentru a observa şopârla, pentru a vedea ce face şi cum se hrăneşte. Ceva mai târziu, neştiind de unde, a apărut o altă şopârlă, cu o insectă în gură. Ah! Asta l-a uimit şi l-a atins profund.

Şopârla prinsă în cui, a fost hrănită ani de zile de către altă şopârlă… Imaginaţi-vă! A făcut acest lucru continuu, pentru o atât de lungă perioadă de timp, fără a renunţa la speranţă pentru partenerul său.

Gândiţi-vă! Aţi face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru părinţii, fraţii sau prietenii voştri?

Imaginaţi-vă că o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântată cu o minte strălucită, poate face cu greutate… Cu avansul tehnologic din această eră a comunicaţiilor, accesul nostru la informaţie devine tot mai rapid. Dar distanţa dintre fiinţele umane se reduce oare la fel de mult…?

De aceea nu-i abandonaţi niciodată pe cei dragi. Nu le spuneţi că sunteţi ocupaţi atunci când au nevoie de voi… Este posibil să aveţi întreaga lume la picioarele voastre. Dar voi aţi putea fi întreaga lume pentru ei…

Dacă o şopârlă poate, noi de ce n-am putea?