Revolta din ogradă: Lacul Auriu

Așa au început călătoria cei patru proaspeți marinari. Barca lor improvizată aluneca în aval, iar ei erau cuprinși de emoție și o teamă nemărturisită. Simțeau că-i așteaptă o experiență nouă și periculoasă, pe care nici nu au visat că o vor trăi. Dar se arăta o vreme frumoasă și nu aveau nimic altceva de făcut, decât să tresară la fiecare legănare a bușteanului plutitor. Nu le era poftă nici de mâncare, fiind nerăbdători să ajungă în Lacul Auriu, unde apa trebuia să fie mai liniștită.

Cursul râului se lărgea pe nesimțite și devenea mai lin, iar către seară au ajuns în lacul la care năzuiau cu mari speranțe. Bucuroși că au scăpat fără incidente, s-au grăbit să consulte Piatra Cunoașterii, ca să știe încotro s-o ia. Apoi au montat Aripile de Flutur și au fixat cursul după indicațiile șoricelului Chițac, aprobate în prealabil de curcanul Gogu, în noua lui calitate de comandant de navă.Acum puteau să se hrănească mai liniștiți și să se odihnească. Câte unul rămânea de cart, pentru orice eventualitate.

Așa a trecut prima noapte și apoi alte câteva zile și nopți, fără să vadă ceva ce ar semăna a uscat. Vântul era slab și ambarcațiunea înainta încet, iar alimentele erau pe sfârșite. Primul care și-a exprimat temerile a fost căluțul Călin, care amorțise de atâta nemișcare:

– Nu știu ce lac e ăsta, dar nu am mai văzut încă unul așa de mare. Oare nu ne-am rătăcit și umblăm cumva în cerc?

– Nu se poate!, interveni Gogu. E Lacul Auriu și ca dovadă uite cum strălucește sub razele soarelui. Ni s-a spus că e un drum lung și noi urmăm calea arătată de Piatra Cunoașterii.

Chițac interveni cu o remarcă dureroasă:

– Poate că nu e lac, ci o mare, care-i mult mai mare decât un lac. Poate ar trebui să se cheme Marea Aurie. Am văzut la televizor mări atât de mari încât nu-i ajungi niciodată la capăt. Li se spune oceane…

– Exact de asta mai aveam nevoie acum!, mârâi cățelul Hamlet. Să ne descurajezi de tot.

Căluțul luă partea șoricelului:

– Ce mai contează? Eu cred că nu mai ajungem pe uscat. În curând n-o să mai avem ce mânca, dar o să murim de sete. Am gustat din apa lacului și e prea sărată pentru a fi bună de băut.

– V-am spus eu că e mare, nu e lac!, chițăi Chițac.

Gogu interveni cu autoritate:

– Ia mai tăceți din gură și nu vă plângeți ca niște găini! Dacă o să respectăm direcția, sunt sigur că vom ajunge la Valea Veșnic Verde. Trebuie să raționalizăm fructele și o să răbdăm un pic de sete, dar n-o să murim. Nu vă dau voie!

Au tăcut cu toții, dar gândurile nu le erau din cele mai plăcute. A doua zi pe la amiază, scrutând orizontul, au observat apropiindu-se de ei o aripă de pește uriaș, care tăia apa cu viteză. Nu aveau idee ce ar putea fi, până când au simțit o lovitură puternică, ce a răsturnat barca și i-a aruncat în apă. Atunci, șoricelul a strigat:

– E un rechin! Feriți-vă, că e mare și periculos!

Ușor de zis, dar imposibil de făcut. De abia se țineau deasupra apei, iar monstrul se pregătea de un nou atac. Chițac a reușit să se cațere pe fundul bărcii și striga de mama focului. Curcanul și cățelul încercau să se urce și ei, dar alunecau mereu. Rechinul se apropia din nou cu gura larg deschisă, și căluțul era cel mai expus.

Atunci a intervenit ceva ce nu au înțeles decât după ce l-au văzut pe inamic plecând. Era un grup de delfini care au atacat rechinul, forțându-l să bată în retragere. Cel care se părea că-i conducătorul, s-a întors spre sărmanii naufragiați și li s-a adresat:

– Văd că ați făcut cunoștință cu Falcă. Noroc că eram prin preajmă și am putut să-i dăm o lecție. Dar ce e cu voi aici, în mijlocul oceanului?

După ce și-a dat seama că pericolul a trecut, șoricelul a fost primul care a reușit să răspundă:

– Ne duceam la Valea Veșnic Verde, când am fost răsturnați de namila aia. Vă mulțumim că ne-ați salvat. Dar voi cine sunteți?

– Numele meu este Deliu, ea e perechea mea Delia, iar ei sunt copiii noștri. Mai aveți până la uscat și mă mir că ați pornit cu copacul ăsta. Oricum, o să vă ajutăm să-l întoarceți și să vă urcați în el.

Delfinii și eroii noștri s-au opintit din toate puterile și au reușit să pună ambarcațiunea pe linia de plutire. A fost greu și la urcarea lui Călin, dar Deliu și ai lui i-au făcut vânt peste bord.

Acum chiar că nu mai aveau nimic de mâncare și până la destinație riscau să moară de sete. Familia de delfini s-a dovedit iarăși de mare ajutor și le-au adus câțiva pești. Gogu le-a mulțumit în numele tuturor, după care au ridicat din nou pânzele, pornind spre direcția arătată de Piatra Cunoașterii și confirmată de Deliu. Acesta s-a oferit să-i însoțească o bucată de drum, pentru a fi sigur că Falcă nu o să le mai facă probleme.