Duet întrerupt

De la Ploiești, am rămas doar noi doi în compartiment. Stăteam față în față lângă geamul întredeschis și priveam pierduți la imaginile care se derulau cu repeziciune. Din când în când și parcă la comandă, privirile ni se întâlneau pentru o secundă, iar atunci ne scuzam printr-un surâs sfios. O mai sondasem eu când eram înconjurați de călători gălăgioși, dar acum eram atât de aproape și atât de singuri, încât fiecare imagine purta o amprentă puternică, copleșitoare. Avea ochii mari și adânci, iar chipul îi era luminos ca un astru blând. Părul îi cădea liber pe ambii umeri, gingași și bucuroși să-i fie sprijin, iar mâinile mici și gingașe fremătau pe masa pliantă care ne despărțea.

Cuvintele s-au insinuat cu timiditate, la început banale și fără miez, dar apoi tot mai concrete și esențiale. O chema Natalia și provenea din mijlocul Moldovei, iar asta explica frumusețea-i nativă. Venea pentru prima dată în Capitală, ca profesoară de muzică, și îmi arătă vioara care era așezată printre bagaje. I-am spus că la mine era tocmai pe dos, fiind în ultimul an de școală. Iar la vioară nu mă pricepeam deloc, deși mi-ar fi plăcut să mă înscriu în clasa ei. A zâmbit cu tot chipul, dezvăluindu-mi alte laturi ale frumuseții sale și dându-mi curaj în a le explora.

Trenul gonea prea repede și se apropia tot mai mult de Gara de Nord. Iar eu simțeam că mai avem atâtea să ne spunem, că ne-am întâlnit cu un scop anume, dar eram în criză de timp și gândurile nu mai prindeau contur. Cea mai importantă întrebare nu voia să se lase rostită, ca o notă dintr-o compoziție muzicală ce nu iese și riscă să strice toată melodia. Garnitura a intrat pe peron și s-a oprit ca o sentință. Ne-am ridicat timizi în picioare, ea sortându-și geamantanele, iar eu privind-o tâmp, fără grai. Se vedea clar că zăbovește înadins și aștepta să-i spun ceva important, însă gura parcă-mi era plumbuită. Când a ieșit pe ușa compartimentului, nu am reușit decât să-i zâmbesc amar. La fel de amar ca surâsul ei de despărțire.
.
Mi-am revenit doar după ce a dispărut în mulțime, și nu mi-am iertat-o, pedepsindu-mă, pedepsindu-mă gălăgios prin invective dure, în timp ce lumea se uita la mine ca la un descreierat. Cum de nu am reușit să-i dau întâlnire acelei ființe minunate, cu care m-am înțeles atât de bine și care sunt sigur că nu m-ar fi refuzat?! Oare mi-am făcut iluzia că o voi întâni întâmplător prin Bucureștiul atât de mare?
.
Au trecut câteva luni, în care întorceam capul după orice siluetă care-i semăna. De fiecare dată oftam dezamăgit când mă convingeam că nu e ea. Și apoi am văzut-o într-un tramvai ticsit de lume. Era chiar în ultimul vagon, iar eu o priveam fascinat din stație cum se îndepărta. Ne-am făcut reciproc cu mâna și ne-am zâmbit încă o dată. Era ca o notă finală a unui duet care n-a mai avut ocazia să se exprime. Și ce bine ne-am simțit în acele momente de intimitate, în care doar trenul ne acompania!